În ultimii ani, comunitatea de afaceri din România s-a dezvoltat accelerat. În perioada „după criză”, mediul de afaceri a cunoscut o protecție legislativă secondată de acțiuni guvernamentale. Ponderea sectorului privat în economia naționala a crescut exponențial. În ciuda tuturor obstacolelor birocratice, legislative, fiscale și culturale, sectorul privat a dovedit ca este mai productiv, mai flexibil și mai viabil decât companiile de stat. Însă, de ce să nu recunoaștem, banul public are câteodată trasee ciudate.
Industria creativă și culturală a căpătat ceva viteză, una foarte mică, net inferioară altor sectoare, dar, evident, se vede o creștere care oferă speranțe autorilor și operatorilor culturali.
Prin mijloace comunitare și cu un efort minim din partea autorităților locale, publicul are acces la animație culturală, la produse și servicii culturale de calitate. Dacă ministerele Culturii și Educației, Direcțiile culturale din aparatul administrativ local și județean ar dori să ofere șanse mai mari sectorului privat din industria creativă, cu siguranță nu va mai fi „fata care deretică prin casă și strânge cenușa”.
Necesitatea unei platforme de Advocacy (în termenul său generic) este evidentă. Dialogul social poartă cheia care va deschide ușile cererilor și nevoilor unei piețe concurențiale în sectorul cultural. Ce statut are artistul în România? Este el scriitor, regizor, dansator, manager cultural sau pictor? Sunt întrebări la care nimeni nu trebuie să ezite cu un răspuns. Mai ales reprezentanții statului.
